Declarațiile recente ale premierului Marcel Ciolacu, în care sugerează că o eventuală alegere a lui Nicușor Dan în fruntea statului ar duce la „purtatul fustelor de către toți”, au generat nu doar reacții acide din partea opiniei publice, ci și o întrebare legitimă: ce fel de lider este acesta?
Și mai ales, ce fel de cultură politică promovează în fruntea celui mai mare partid de stânga din România?
Când un premier simte nevoia să discrediteze un potențial contracandidat nu prin argumente, ci prin glume de curtea școlii despre articole vestimentare, ne aflăm deja într-un teritoriu periculos. Întrebarea firească e: ce legătură are Nicușor Dan cu fustele? Și, mai important, cum poate fi considerată o piesă de îmbrăcăminte o amenințare simbolică? Dacă asta e viziunea unui lider de guvern în 2025, atunci ne întoarcem în timp, nu mergem înainte.
Marcel Ciolacu nu este doar premier, ci și președintele PSD, un partid care, cel puțin pe hârtie, face parte din familia social-democrată europeană, acolo unde drepturile minorităților, egalitatea de gen și incluziunea nu sunt teme de batjocură, ci priorități. A folosi imaginea unei fuste ca pe un simbol al decăderii este nu doar sexist, ci profund ignorant.
Iar ironia este cu atât mai mare cu cât această ieșire survine într-un context în care ”partenerul” său de viață, nemărturisit public, Ramona Docuț, apare în tabloide în legătură cu presupuse vacanțe exotice în compania unor personaje cel puțin controversate.
Când viața personală a unui premier devine subiect de bârfă, iar discursul public este de un asemenea nivel, întrebarea nu mai este despre fuste, ci despre credibilitate și demnitate în funcția publică.
Dăncilă, ”un accident de parcurs în fruntea PSD”
După era Vioricăi Dăncilă, despre care mulți sperau că a fost un accident de parcurs în fruntea PSD, Marcel Ciolacu reușește să coboare ștacheta mai jos. Dar o face cu zâmbetul pe buze și cu convingerea că spune „lucruri pe șleau”, când de fapt nu face altceva decât să perpetueze un model de lider provincial, lipsit de rafinament politic și de înțelegerea responsabilității funcției pe care o ocupă.
Răspunsurile la afirmațiile premierului n-au întârziat să apară. Sociologul Gelu Duminică a reacționat cu o imagine care spune mai mult decât o mie de cuvinte: purtând o fustă și zâmbind larg. Mesajul e clar — nu doar că nu e nimic amenințător într-un obiect vestimentar, dar e și profund ridicol ca un premier să agite asemenea „fantome culturale” într-o societate care are, sau ar trebui să aibă, alte priorități. Nicușor Dan a fost la rândul său ferm, replicând că domnul Ciolacu va fi liber să poarte ce vrea, dar „nu la Palatul Victoria”. Elegant, dar ferm, în contrast cu umorul de mahala al actualului premier.
Mesajul societății civile
Asociația Accept a mers mai departe și a explicat în termeni preciși ce ascunde de fapt această retorică. Nu este vorba doar de o glumă neinspirată, ci de o manifestare tipică a unei masculinități fragile, care se simte amenințată de orice formă de vulnerabilitate, de simboluri considerate „feminine” sau de orice abatere de la o normă conservatoare îngustă. Este exact genul de discurs care alimentează discriminarea, intoleranța și stagnarea unei societăți. Iar faptul că vine de la un lider politic de prim rang nu îl face mai scuzabil — dimpotrivă, îl face mai periculos.
Populismul ca armă de distragere
Când un lider recurge la glume despre fuste ca strategie de atac politic, în loc să abordeze subiecte reale precum economia, educația sau reforma administrativă, e clar că nu mai vorbim despre leadership, ci despre spectacol. Spectacol de bâlci, menit să distragă atenția de la scandalurile care planează în jurul său sau al apropiaților săi, de la incapacitatea guvernului de a construi proiecte solide sau de la pierderea treptată a contactului cu realitatea.
În concluzie, dacă trebuie una, ceea ce spune un premier într-un spațiu public contează.
Nu doar pentru că are puterea de a influența discursul social, dar și pentru că reflectă ce fel de societate încurajează. În cazul lui Marcel Ciolacu, asistăm la o combinație periculoasă de populism, incultură și dispreț față de valorile democratice și progresiste pe care, teoretic, partidul său ar trebui să le apere.
De la Dăncilă încoace, PSD pare să nu fi învățat nimic. Sau, mai grav, să creadă că ridicolul poate fi o strategie electorală.