Cine este Toma d’Aquino, Toma de Aquino sau Thomas Aquinas

Joi, 7 martie, marcăm împlinirea a 750 de ani de la moartea lui Toma d’Aquino, ori Toma de Aquino sau Thomas Aquinas, călugăr dominican, doctor al Bisericii, personalitate venerată ca sfânt încă din timpul vieții.

A fost una dintre figurile ilustre ale teologiei şi filosofiei medievale, iar opera sa se bazează pe două fundamente: armonia unor construcții de idei, care, în esență, exprimă viziunea omului medieval despre lume, pe de altă parte, tensiunile pe care codul genetic al gândirii occidentale le poartă în sine și cu asumarea cărora debutează modernitatea.

Sfântul Toma d’Aquino s-a născut în 1224 sau 1225 în Roccasecca, un castel situat între Roma și orașul Napoli. A fost fiul contelui Landolfo și al contesei Teodora, ambii aparținând nobilimii italiene. Prin urmare, părinții lui au sperat că Toma va deveni o persoană influentă.

La vârsta de 6 ani, este trimis la Monte Cassino Abbey ca oblat, pentru a studia arte liberale, începând să înveţe gramatica, moravurile, muzica și religia, până în anul 1239, când împăratul Frederic al II-lea a decretat alungarea călugărilor.

Şi-a continuat studiile la Universitatea din Napoli, unde a intrat în contact cu logica aristotelică, iar în 1244, la vârsta de 19 ani, decide să se alăture noului Ordin al Predicatorilor sau Dominicanilor.

Vezi și Manuscrisul Voynich, scris în limbaj proto-romanic, a fost descifrat

Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei și-a manifestat atât de limpede supărarea, încât dominicanii au decis să-l trimită la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe drum, este răpit de frații săi mai mari și închis mai mult de un an în castelul de la Roccasecca. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra propozițiilor modale.

La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala dominicană de la Köln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp înainte disponibile în traducere latină.

Între anii 1254 şi 1259 a predat la Paris, unde în 1256 devine profesor.

A pterecut următorii zece ani în Italia, ocupând diferite funcţii în cadrul Ordinului şi în serviciul papilor, la Oriveto, Roma şi Viterbo.

Între anii 1269 şi 1272, predă, din nou, la Paris, într-o perioadă în care la Universitate au loc controverse teologice şi filosofice.

Cariera sa didactică va lua sfârşit în anul 1273 din cauza înrăutăţirii sănătăţii, după un an de activitate la Universitatea din Neapole, acolo unde îşi începuse şi studenţia. A murit la Fossanova, la 7 martie 1274, în timp ce se afla în drum spre Lyon, unde urma să ia parte la Conciliul convocat acolo.

La trei ani după moartea sa, un număr de aserţiuni ale sale au fost condamnate de autorităţile ecleziastice din Paris şi Oxford.

În anul 1323, însă, a fost canonizat la Avignon de către Papa Ioan al XXII-lea, iar celor care obiectau că Toma nu făcuse mari minuni nici în viaţă nici după moarte, papa le-a răspuns printr-o frază celebră: „Câte propoziţii teologice a scris, atâtea minuni a făcut”.

În anul 1879, Papa Leon al XlII-lea a emis o enciclică în care scrierile lui erau recomandate cărturarilor catolici.

În ianuarie 2021, a fost descoperită cea mai veche reprezentare a sfântului Toma de Aquino, sub un strat de tencuială, pe unul din zidurile bazilicii „Santa Maria Novella” din Florenţa. Lucrarea este o frescă din 1323, atribuită pictorului italian anonim din Şcoala lui Giotto supranumit Maestrul Sfintei Cecilia deoarece este autorul unei picturi pe lemn care ilustrează viaţa sfintei Cecilia, operă conservată la galeria Uffizi din Florenţa.

Printre scrierile sale se afă “Quaestiones disputatae”, “Quodlibeta”, “De unitate intellectus contra Averroistas”, “Commentaria in Libros Sententiarum”, “Summa de veritate catholicae fidei contra gentiles”, “Opusculum contra errores Graecorum”, “Officium de festo Corporis Christi”, “Catena Aurea” sau “De magistro”.

Însă, de departe, scrierea sa capitală este “Summa theologica”, o operă monumentală, reper al culturii medievale europene, o lucrare care a influenţat problemele teologiei şi ale filosofiei modernităţii, unul din tezaurele culturii umaniste actuale.

Printre contribuțiile etice remarcabile ale sale se remarcă patru tipuri de legi, care sunt definite de autor ca „o prescripție a rațiunii, în vederea binelui comun, promulgată de cel care are grija comunității”. El le-a împărțit în următoarele:

– Legea divină: toate poruncile divine care pot fi cunoscute numai prin revelație.

– Legea eternă: prevăzută de ordinea pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru univers și care este de necontestat.

– Legea umană: reguli aprobate de autoritățile legale, astfel încât „îndrăzneala umană să fie moderată, inocența să fie protejată în mijlocul celor răi și răutatea să fie înfrânată”.

– Legea naturală: este un set de principii morale de bază înrădăcinate în natura umană (rațiune).

De asemenea, Toma d’Aquino a definit cinci „căi” ale argumentării existenței lui Dumnezeu, cinci probe construite pe o schemă similară care pornesc de la evidențe empirice și ajung la afirmarea ființei absolute:

Este primul motor al lumii (agentul imobil al mișcării universale)
Este cauza eficientă a lumii (cauza primordială)
Este necesitatea care ființează dincolo de lucrurile contingente
Este binele și adevărul absolut, perfecțiunea pură
Este finalitatea a tot ce există (oferă scop tuturor ființelor).

– Prima cale (proba mișcării). Există în lume lucruri care se mișcă, dar orice lucru aflat în mișcare are în potență scopul mișcării sale, cauza actualizării acestei potențe fiind un alt lucru, aflat deja în act, care îl animă pe cel dintâi. Căci este imposibil ca un lucru să fie propriul său principiu activ, adică să se afle simultan în act și în potență. Dacă orice lucru aflat în mișcare trebuie să aibă ca principiu al mișcării sale un alt lucru, înseamnă că și acest al doilea lucru trebuie să își aibă cauza sa de mișcare, etc. Această serie nu poate continua la infinit, trebuind să aibă un termen prim. Este deci necesar să existe un motor prim, nemișcat la rândul său; acest motor prim este Dumnezeu.

– A doua cale (a cauzei eficiente). Experiența ne arată că există în natură o ordine a cauzelor eficiente. Nici un lucru nu poate fi propria sa cauză eficientă, căci și-ar fi anterior sieși, ceea ce este absurd. Deci fiecare cauză eficientă este cauzată de o alta, în serie. Dar seria cauzelor eficiente nu poate continua la infinit, căci astfel, neexistând o cauză primă, n-ar mai exista nici cauze intermediare și nici cauză ultimă, ceea ce este fals. Trebuie deci să admitem existența unei cauze prime eficiente, căreia noi îi spunem Dumnezeu.

– A treia cale (proba posibilității și necesității). Găsim în natură lucruri generate și corupte despre care spunem că pot să fie sau să nu fie (sunt contingente). Acestea nu pot să ființeze permanent, căci vine un moment când ceea ce este posibil să nu fie, nu este. Deci, dacă orice poate să nu fie, a existat un moment în care nimic nu a ființat. Dacă este adevărat, atunci nici în momentul de față nimic nu ar exista, căci ceea ce nu există nu poate fi făcut să existe decât de către ceva existent dinainte. Prin urmare, dacă a existat un moment în care nimic nu ființa, ar fi fost imposibil ca ceva să înceapă să ființeze, deci în momentul de față nimic nu ar putea ființa, ceea ce este absurd. În concluzie, nu toate lucrurile sunt doar posibile, ci trebuie să existe ceva necesar. Dar un lucru necesar își are necesitatea cauzată din exterior sau prin sine. Lucrurile necesare cauzate din exterior ar trebui să constituie o serie infinită, ceea ce înseamnă că trebuie să postulăm existența unei ființe necesare prin sine și cauză a necesității tuturor celorlalte. Această ființă este numită Dumnezeu.

– A patra cale (a gradelor de ființă). Există în lume lucruri mai mult sau mai puțin bune, adevărate, nobile, etc. Dar “mai mult” și “mai puțin” se spune despre lucruri ca măsură a asemănării lor cu un termen de comparație maxim. Maximum-ul fiecărui gen este însă cauză pentru genul respectiv. Trebuie să existe ceva care este cauză pentru toate lucrurile în ce privește ființa, bunătatea lor sau orice altă perfecțiune; această cauză este numită Dumnezeu.

– A cincea cale (a armoniei). Vedem că lucrurile lipsite de inteligență acționează întotdeauna în același fel, conform unor reguli naturale. Aceasta înseamnă că ele au un scop, și este limpede că acest scop nu este atins fortuit (căci nici mișcările lor nu sunt fortuite) ci mai degrabă conform unui plan. Căci nici o ființă lipsită de inteligență nu poate atinge un scop decât dacă este condusă de o altă ființă dotată cu inteligență și înțelepciune. Trebuie deci să existe o ființă inteligentă prin care toate lucrurile naturale sunt îndreptate către scopul lor, ființă pe care o numim Dumnezeu.

Articolul Cine este Toma d’Aquino, Toma de Aquino sau Thomas Aquinas apare prima dată în Pedagoteca.

România şi Bulgaria, cel mai scăzut nivel din UE al preţurilor în cazul cheltuielilor de consum

Magda Dragu (gds.ro) Datele publicate joi de Oficiul European de Statistică (Eurostat) arată că nivelul preţurilor în cazul cheltuielilor de consum...